N-am mai intrat de foarte multa vreme pe blog, si constat ca s-a schimbat ceva in aspectul si functionalitatea paginilor, in fine, totul este trecator 
Voiam sa spun ca am pus cateva poze vechi la o adresa dintr-un site pe care-l am eu pe persoana fizica, astept in continuare colaborari:
http://florin-giurca.uv.ro/epoca.htm
Pe vremuri, cand firmelor mele le mergea bine, si contul meu din Banca era prosper, sufletul meu era linistit si impacat. Puneam acesta stare de liniste si impacare pe seama iubirii e Dumnezeu. Acum, cand criza globala a adus firmele la portile falimentului, si conturile mele au slabit, sufletul meu se zbate in deznadejde, in intristare si neliniste. Intrebare: pe cine/ce a iubit sufletul meu: pe Dumnezeu, sau conturile? Raspunsul corect: cazul ACUZATIV.
Citesc ceva din Sfintii Parinti, si indata constiinta imi zice: sunt mult prea nevrednic si nu ma pot indrepta. Degeaba citesc. Am fost cu ani in urma in vizita la manastirile din Moldova. M-a mustrat constiinta imediat vazand lume evlavioasa care lua binecuvantare si facea priveghere: eu dimpotriva nu eram in stare.
Peste ani, privind inapoi, am vazut insa folosul, si din citirea cartilor duhovnicesti si din acele timide rugaciuni din fata sfintelor Altare.
Ce facem, sa facem cu nadejde in Dumnezeu, nu fara de nadejde.
Painea neagra, cu coaja aspra si miros usor intepator si dulceag, aburind la
rupere, pe care o mancam in copilarie la ţară, mestecată indelung, unsa cu ceva
alb, unt sau untura sau zahăr, cand bruma albea frunzele vestejite de mar cazute
pe jos…
Nu se mai gaseste painea aceea pe nicaieri, nu mai exista, nimeni nu mai fabrica
aceasta paine.
Era cumparata in zori de zi, vanzatoarea decupa un patratel colorat din cartela
“de paine” si lua hartia de un leu, maronie si terfelita. Ca sa ajungi la miezul
dulce si cald al painii rupeai din coaja asa intre doua degete un pic si apoi
se scobea pe dinauntru ca o grota sau un tunel.
Nu se mai gaseste painea asta pe nicaieri…
Nu pot sa-ntreb pe nimeni cat mai este, o teama surda incepe sa-ncolteasca. Oamenii
acestia vorbesc o alta limba, priviri incrancenate ma spioneaza, pe sub sprancene.
Duc mana des la buzunarul de la spate… De n-as fi uitat sa las acasa banii…
banii de masina… in mijlocul pustietatii… nimeni n-ar sti…
Sa fi trecut o ora? Nu pot sa stiu, stau nemiscat si cu privirea atintita inspre
directia de mers. Nimic nu se intrezareste. Acum nici in spate nu se mai vede
nimic din tarm. Incerc sa imi golesc din minte orice gand: nu te gandesti la nimic,
esti doar un simplu calator ca toti ceilalti. Nu ai nimic de-ascuns. Vrei numai
sa ajungi pe tarmul celalalt.
Ultimii zeci de metri s-au parcurs parca intr-o eternitate. Cu precautii si cu
manevre nesfarsite salupa s-a apropiat de mal. Toata lumea coboara, imi dezmortesc
picioarele si clatinandu-ma pasesc pe tarm. Ascuns dupa un palc de salcii, un
golf cu apa limpede si nisip curat zambesc la soare: marea. Pe plaja, corturi.
Pasesc in apa: parca niciodata n-a fost asa de calda si de linistita…
In amurg, in amurg
in amurg, in amurg
Umbrele serii lin se scurg
Lin se scurg, lin se scurg
Da…
